Valiza

Daca m-ar fi intrebat cineva, oricine pe undeva prin Septembrie cum mi s-a parut anul asta, as fi spus oribil, groaznic, ca o poveste horror care nu ar da semne sa se sfarseasca. Ceea ce e ciudat, pentru ca ultimii 4 ani au decurs in ritmul asta, dar cumva s-au echilibrat. Si ce e si mai straniu e ca 'raul' a devenit din ce in ce mai mare, chiar monstruos pe alocuri. Intrebarea fireasca ar fi cum s-a intamplat asta si mai ales unde-am gresit? Acum, la cinci zile distanta de Craciun, sunt oarecum optimista. Si nu e un optimism venit peste noapte, dar unul pe care l-am strans din Octombrie si l-am cultivat treptat. Experienta mea in agricultura e egala cu zero, dar pana la urma totul se-nvata, nu-i asa? Da, recunosc, am avut multe zile si nopti, mai ales, cand vroiam sa arunc semintele, dar ... timpul trece oricum! De ce sa nu-l cultiv ... la propriu?

Asa ca mi-am vazut in continuare de ghivechiul meu cu pamant, pe care l-am ingrijit cand si cand, iar acum se vad ceva roade. Da, nu e spectaculos. Dar spectaculosul nu se intampla peste noapte si nici cand bat din palme, din pacate. As vrea sa spun ca se putea si mai bine, dar asta ar insemna sa fiu dura cu mine, pentru a mia oara. Iar daca tot am ajuns in punctul asta, pot sa trag linie si sa fac un rezumat al lui 2014, dar unul mai atipic. Adica n-o sa povestesc tot ce-mi trece prin cap, pentru ca-mi functioneaza creierul non-stop si n-as vrea sa-l dezbrac de secrete.

Cred ca cel mai mare progres in drumul de a ma redresa a fost sa cer ajutor. Sunt genul de persoana care vrea sa le rezolve pe toate si nu accepta ajutor nici atunci cand realizeaza ca e depasit de situatie. Da, a fost greu sa cer ajutor, a fost momentul in care am atins pamantul mai adanc si mai puternic decat oricand, dar a fost si perioada in care am adunat semintele astea minunate care cresc si care in curand vor face tulpini si frunze frumoase. Ca sa nu trebuiasca sa mai ating iar pamantul ca sa le vorbesc. Iar pentru asta, inca nu am gasit cuvinte care sa ma ajute sa spun tot ce am pe suflet, dar n-am sa ma dau batuta. De data asta, nu.

Mereu m-am ambitionat sa vreau mai mult si mai mult. Ceea ce mi se pare o chestie foarte ok. Numai ca ultimii ani m-au invatat ca asteptarile nerealiste inseamna esecuri fatale. Iar adunate si rasadunate m-au dus in punctul in care am incetat sa sper ca pot atinge anumite idealuri. De-aici, ca intr-un cerc vicios, au urmat mai multe lucruri, de la anxietate pana la motivatie zero. Ideea e sa am solutii. Uite, copacul asta m-a invatat ca trebuie sa lasi un lucru sa creasca si sa persevereze ca sa vezi progres.

Nu stiu de unde am luat ideea ca oamenii puternici nu-si exprima sentimentele. Adica, nu vreau sa spun ca ar fi sociopati, dar ca sunt extrem de retinuti in gesturi. Cred ca am vazut 2-3 filme proaste pe care le-am luat drept exemplu. Hmm, poate ar trebui sa fiu mai atenta. Am constientizat, intr-un 2014 tarziu ca eu imi reprim sentimente. E foarte trist ce spun, dar constient am crezut ca-mi fac un bine. De fapt, mi-am pierdut din eu. Da, nu am fost genul de om caruia sa-i citesti emotiile usor, dar m-am transformat in unul caruia nu-i mai citeai emotiile deloc. Daca stau bine sa ma gandesc, nu cred ca mi-am permis sa mai traiesc la intensitate maxima de... cel putin doi ani. Am uitat efectiv cum e sa plangi de fericire, sa razi cu lacrimi si din inima. Dar nici partea negativa nu am mai simtit-o, sentimentul de a avea inima rupta-n bucatele sau durere. Toate au disparut. Simteam doar un gol pe care nu am stiut cum sa-l umplu, daca ar trebuit umplut sau nu. O ceata in care nu se intrevedea deloc vreo lumina care sa ma ghideze intr-o directie sau alta.

Pe de alta parte, am inteles si am vazut ca iubirea e neconditionata. Nu am mai oferit atat de mult cum o faceam, de fapt nici nu stiu daca am oferit sau daca s-a simtit intentia mea. Nu a mai venit ca un lucru natural sa ofer si am facut eforturi imense sa nu pun ziduri de fier in jurul meu. Dar, cum am mai spus anterior, nu multi au cheia. Iar cei care o au n-au aruncat-o cand au vazut o cladire goala.

2014 e anul in care intrevad o directie, in care vad cateva lumini la orizont. Acum sunt constienta ca daca voi incerca sa merg spre fiecare de-odata e o lupta pierduta si ca ar trebui sa-mi indrept atentia spre un singur bec. Oricand pot sa ma intorc, dar daca drumul n-a fost cel potrivit, sa nu-l privesc ca pe un esec, ci ca pe o experienta traita la intensitatile ei. Pentru ca sunt om si nu pot sa diger tot. Nu vreau sa mai las lucru sa ma abata din drum inca o data si inca o data. Nu. La sfarsit de 2014 am pus punct. Am aruncat efectiv tot ce ma ingreuna si ma facea sa stau pe loc in timp ce restul lumii continua sa mearga din ce in ce mai alert. 2014 e anul in care bagajele emotionale s-au intors in coltul lor si eu pornesc la drum c-o valiza noua in care sa-mi pun copacelul. Ma bucur sa-l vad crescand.

sursa imaginii: pinterest.com